Mișcarea #metoo a luat un tabu și l-a pus pe masă

Psychologies, martie 2019

Cum vi se pare că evoluează raporturile dintre bărbați și femei în prezent, după #metoo și feminism?

Observ că tema propusă e despre ce mi se pare, și nu despre cum sunt acum relațiile dintre bărbați și femei, obiectiv vorbind. E nerealist să ne imaginăm că avem o imagine de ansamblu, evident, iar subiectivismul este, cred, cel mai bun început în acest fel de subiect, prea amplu și complex ca să poată fi văzut în întregime.

Avem șansa să trăim vremuri de mari schimbări sociale ceea ce foarte interesant, dar la nivel individual ele au un mare potențial conflictual. Societatea de azi este mai ales urbană, oamenii nu se mai cunosc la fel de bine și nici nu se mai sprijină între ei la fel ca acum 70-100 de ani. Într-un sat oamenii se cunosc nu doar între ei, ci toți arborii lor genealogici. În orașe, în comunități mari, nici vecinii nu sunt cunoscuți și apropiați. Rolurile sociale ale femeii și bărbatului nu pot rămâne neschimbate pentru că nici ceea ce ele ofereau nu s-a păstrat intact. Pe acest fundal partea mai mare, numeric, dar mai slabă fizic, cea feminină, își resimte diferit dezavantajele în raport cu avantajele și se vede îndreptățită să-și reconsidere poziția socială.

Jumătataea masculină a omenirii, mai mică numeric, dar mai puternică fizic și social își vede locul amenințat. Când un bărbat se confruntă cu cerințe de care strămoșii lui pe linie masculină ar râde, toate determinările lui – educația, cultura, istoria – îi spun să-și păstreze locul cuvenit.

Mișcarea feministă, în care eu aș include valul #metoo, a obținut câteva schimbări de rol și statut al femeii într-un timp relativ scurt, și cu ajutorul unui discurs bine articulat, dar mai ales prin faptele femeilor care au arătat că vor și pot să facă față unor sarcini rezervate bărbaților. În multe cupluri s-a văzut că se pot păstra relații frumoase, relaxate, firești și așa, cu noile schimbări. De aici până la a cere salarizare egală pentru sarcini egale sau preluarea și de către soț a sarcinilor casnice ori a creșterii copilului, nu a mai fost decât un pas. Nu cred că, pentru a se ajunge aici, s-au urmat pașii unei strategii, cred că pur și simplu oamenii au înțeles că unele schimbări sunt bune și merită făcute.

Mișcarea #metoo a adus ceva neașteptat. A luat un tabu și l-a pus pe masă. Aș vrea să povestesc ceva. Cu mulți ani în urmă, când modalitățile de defulare a agresivității sexuale nu erau decât foarte puține, mă aflam într-un autobuz aglomerat; lângă mine, o fată cam de vârsta mea pe care nu o observasem, a ridicat brusc capul, l-a privit drept în ochi pe un domn aflat lângă ea, care am observat că era cam stacojiu la față, și a spus destul de tare și de clar cât să audă toată lumea: „domnule, mi se pare mie, sau dvs. mă mângâiați pe fund?” A fost foarte eficientă. Domnul respectiv a fost nevoit să coboare la prima stație. Acum, la fel: ceea ce toată lumea știa, dar de care nimeni n-ar fi vorbit public, a fost pus în lumina reflectoarelor, comentat, răspândit cum numai media știe s-o facă. Știm ce a încercat să schimbe, dar ce anume a făcut până acum? Eu aș zice că a făcut primul pas. Să spui pe nume unei probleme pe care o cunoști e primul gest sănătos. Nu e totul, dar e primul pas și e un pas important.

Erich Fromm observa că oamenii au câștigat dreptul de a-și exprima liber și public opiniile, dar au devenit în același timp, în noile condiții sociale, incapabili de a le articula. Așa încât nu mai putem ști dacă ne folosește la ceva această libertate, sau nu. #metoo este o idee articulată care a generat un val de atitudine socială, dar aceasta nu a fost de ajuns ca fiecare om care putea ajuta la răspândirea și îmbogățirea ideii să aibă priceperea de a-și articula punctul de vedere.

Un alt plan de discuție ar fi cel legat de condiționare. Oamenii sunt condiționați de educația primită în familie, de influența grupului social, etnic, cultural din care provin și de apartenența la toate aceste grupuri. Pentru o femeie care a avut o familie în care a crescut având relații echilibrate și hrănitoare în jurul ei, a avut condiții să-și cultive și să-și dezvolte personalitatea, a avea o relație de cuplu în care să fie respectată și iubită, e ceva ce vine firesc. O femeie crescută la țară, într-o familie în care lucrurile au stat la fel generație după generație, se va simți foarte în largul ei să muncească la câmp, să vină acasă, să pună la punct toată gospodăria, să se ocupe de copii și dacă va încerca cineva să o salveze din pumnii soțului cu respirație etilică, acela va fi un gest foarte neinspirat. Va deranja, în loc să ajute. Sunt mari șanse să audă „ce te bagi tu? E soțul meu, mă iubește, de-aia mă bate”. Pe de altă parte, privind din perspectiva masculină, putem ușor să ne imaginăm cum un bărbat care provine dintr-un mediu sănătos din care are șanse să se dezvolte la adevăratul său potențial emoțional și intelectual va avea o relație de cuplu așa cum a văzut, după modelul pe care și l-a format în copilărie. Dar bărbatul care a înțeles din primii ani de viață că a trăi însemnă a domina, nu va putea fi desprins de această înțelegere a lumii cu nici un discurs.

Suntem în așa mare măsură ființe sociale, încât izolarea – socială și morală – ne poate ucide încet. Un om izlolat fizic și moral de grupul de care aparține este un om singur într-o lume copleșitoare și periculoasă. De aceea, asumarea condiției de victimă e dificilă. La fel și asumarea poziției de opresor și schimbarea ei cu una rezonabilă, nu e posibilă fără a ține seama de această apartenență. Pentru că desprinderea de situația în care se află înseamnă, în primul caz, să plece singură într-o lume în care nu are un loc. În al doilea caz, a înceta de a mai fi un opresor înseamnă să nu mai facă moral parte din grupul de unde provine și unde a preluat o anume înțelegere asupra vieții. Libertatea care te rupe din locul de unde aparții, nu e chiar o ofertă senzațională. Ea îți va oferi o independență ceea e bine, dar te lasă într-o mare de nesiguranță pentru că te izolează. Iar alternativa cea mai la îndemână pentru victimă este să fugă către noi dependențe cărora să li se subordoneze, iar pentru un agresor – să găsească altă victimă. Și unul și celălalt, în loc să-și dorească libertatea, cum ne așteptăm că ar fi firesc, ar face orice ca să scape de ea. A conștientiza, de exemplu, că ești victima unui abuz și că trebuie sau e de dorit să schimbi ceva (în relație, relația însăși sau chiar locul în care te afli) e o descoperire pe care ai putea prefera să nu o faci. Dacă, totuși, ai curajul să faci această descoperire, doar o lume în care poți găsi loc, adăpost, sprijin moral, material, oameni de încredere, e una spre care poți pleca.

Încerc să arăt că oamenii nu se schimbă, așa cum cred ei, doar din convingere, ci au legături cu lumea din care vin (fiecare are o lume a lui) și aceste legături formează o plasă mult mai complicată decât s-ar aștepta. Iar siguranța și unitatea cu această lume sunt mize imposibil de neglijat.