El, psihoterapeutul, nu știe să scrie. Nu vă așteptați la cine știe ce meșteșug al scrisului când îi citiți textele. Meseria lui e relația, aceea cu omul din fața lui, iar scrisul e o faptă solitară – nimeni nu e acolo, în fața ta să-l privești, să-i simți prezența, să te simți pe tine lângă el, acolo, viu, și cuvintele să curgă singure. Conținutul fragil al cuvintelor dintre cei doi cere grijă și o anume rezonanță reciprocă. De aceea, în căutarea acelui profesionist de care să puteți fi atât de aproape încât să vă încredințați lui, cel mai de ajutor va fi să-l căutați pe acela care simțiți că vă este cel mai potrivit ca personalitate, care credeți că va putea construi, împreună cu dumneavoastră. Nu-l căutați pe „cel mai bun”. Există mulți psihoterapeuți care au fost foarte buni pentru unii din pacienții sau clienții lor, dar nu i-au putut ajuta cu nimic pe alții. Și asta nu îi face mai puțin buni.
El nu vă oferă servicii standard, ci se oferă pe sine însuși drept călăuză pe o cale încă neumblată, având pentru aceasta, cum spunea Irvin Yalom, „ca principal instrument de lucru, propriul său sine”, pentru un drum pe care nici el nu îl poate anticipa și nici celălalt participant, clientul. Așa că drumul terapiei devine o explorare în doi, ceea ce presupune – printre altele – încredere, onestitate, împărtășire și sprijin. În paranteză fie spus, dacă ceva din toate acestea lipsește, atunci acel al treilea participant care este personajul numit Relația Terapeutică, va începe să moară. O mare ușurare, un prilej de dulce uimire, de fapt ceea ce m-a cucerit fără scăpare, este revelația că normalitatea e un termen mult mai lax decât ne așteptăm. Nu ești anormal pentru orice particularitate care iese dintr-o presupusă normă și nu te măsoară nimeni după un catalog secret de răspunsuri corecte. Așa e drept să stea lucrurile și nu pot să nu mă bucur că se întâmplă exact așa cum e drept să se întâmple. Prea mult mi-a displăcut recurența în toate cele a acelui standard anost de „normal e să”. Prea des și cu rea-voință se pune la îndoială ceea ce, vorbitori perfect ignoranți și grav limitați, numesc „normalitate”. Cred că acesta e un motiv pentru care avem acea sfială în legătură cu a căuta un psihoterapeut: perspectiva unui diagnostic care te pune într-o categorie ca într-un raft, gândul tremurător că poate va descoperi ceva anormal despre tine. Ca și cum ai putea fi prins de viu și pentru totdeauna cu acul într-un insectar.
Nu spun că e simplu, dar e departe de a fi un chin. Dacă prima fază ar suna pe scurt cam așa: „dacă … (nu era așa), puteam fi fericit” sau „sunt nefericit”, sau „nu știu ce se întâmplă”, după un timp petrecut cu folos față în față cu un astfel de individ, a doua fază este: „de ce oare am făcut astfel?”, iar spre final ajunge: „ce bine e să fiu din nou eu însumi așa cum știam că sunt!”.
Ca lucrurile să fie limpezi de la bun început, întotdeauna se conturează o sumă de reguli de respectat de ambele părți. Ele privesc nu doar partea administrativă, ci și ceea ce face să existe și să poată funcționa acel ceva ce poartă numele de alianță sau relație terapeutică.
Ca să poți întinde o mână cuiva aflat într-o suferință, sau poate la o răscruce, nu trebuie să fi avut experiențele pe care le-a trăit el (sau ea). Trebuie, însă, să le fi avut pe ale tale până la capăt, să nu lași părți, momente din viața ta netrăite, necunoscute deplin, să nu fi ieșit, adică, din scenă înainte de încheierea spectacolului la propria ta reprezentație. De asemenea, nu trebuie să știi să citești gândurile, trecutul sau viitorul, nici să știi punct cu punct ce va urma, cum va fi și cât va dura. Există așteptări perfect îndreptățite de la o cură terapeutică și de la psihoterapeut, dar ele pot ajunge până la a cere atât cât stă în puterile omenești. Cum lesne de scăpat din vedere de ambele părți, este că nu terapeutul produce schimbarea, el o înlesnește. Să intrați în terapie căutând să vi se ofere o soluție standard, să vi se dea, să vi se facă, iar dvs. să stați așteptând, sau căutând soluții ca să schimbați lumea în jurul dv,s. atunci mai bine renunțați la plan și mai gândiți-vă. Nimic altceva nu putem schimba, decât pe noi înșine. Terapeutul nu ne poate schimba, cum nici noi nu-i putem schimba pe alții. Dar e posibil să ni se arate care sunt obstacolele, să fim susținuți și înțeleși ca să le depășim.
Mergem la psihoterapie când înțelegem nu doar că avem problemă, măcar una, o dificultate anume, ci o putem și rosti față de noi înșine, indiferent cum ar suna ea. E uimitor cât de greu e câteodată ceva ce pare atât de firesc și de la sine înțeles. Pentru că mai apoi, când ne vom simți în starea necesară, va trebui să o discutăm cu acest străin, dimpreună cu altele care apar pe parcurs, neașteptate. Va trebui să ne gândim la lucruri pe care nu le știam despre noi înșine și să-i împărtășim ce am gândit, ce (credem că) am înțeles, ce am descoperit, ce ne-am amintit și pare relevant… Asta poate însemna că înfruntăm fețe neștiute ale firii noastre, pe care fie nu le cunoșteam, fie le ocoleam cu atâta grijă încât le-am pierdut din vedere. Iar ca să faci toate acestea, se cere curaj. În unele cazuri, un curaj eroic.
Se înțelege cred, de ce răspunderea reușitei ca și meritele ei, revin ambilor participanți și nu în ultimul rând, celui de-al treilea (pentru cine a uitat, acel ceva numit Relația).
De n-ar fi un vis pierdut acest loc! Și dacă e vis, cine să te stingă, fântână de foc? 