Copii și părinți. Despre cum se pot crește (sau nu) copii sănătoși

Sănătatea fizică este – cel puțin la copil – una vizibilă, măsurabilă cu ușurință de către părinți și bunici, adusă apoi la normal pe căile îndeobște acceptate. Sănătatea emoțională și cea mentală au o soartă mai grea, ele fiind încă supuse legilor nescrise și din păcate încă acceptate în societatea noastră, în ciuda faptului că trăim cu mândrie în secolul XXI. Părinții zilelor noastre vor ce e mai bun pentru copiii lor dar nu sunt mereu conștienți în ce măsură binele lor este și binele copiilor lor, tot așa cum nu pot discerne corect la cine anume e localizată problema: la ei, la părinți, sau la copil? Cel mai adesea, părinții caută moduri indicate, corecte, sănătoase de a-și crește copiii (mai adesea când deja se confruntă cu o problemă în creșterea lor), pentru că vor să îndrepte copii problematici, nu relații problematice părinte-copil. Modelul: „copilul meu e în neregulă, sunt un părinte fără noroc” este unul trist de des întâlnit. De ce? Pentru că suntem ființe sociale și societatea încă mai condamnă – subliminal, e drept, difuz, indirect, ca o rămășiță a unor vechi credințe nocive – probleme de care ar trebui să se îngrijească la fel de atent cum o face față de orice problemă de sănătate corporală. Feluritele probleme – emoționale, mentale sau care țin de anume particularități ale structurii psihice – posibile pot fi de la unele corijabile, până la cele ireparabile însă doar sub anumite aspecte, la care ne putem folosi de ceea ce avem, și schimba ceea ce poate fi schimbat. În toate cazurile, cel mai util este să considerăm relația ca fiind aceea ce se cere adusă la „normal”. (Am pus cu mare sete aceste ghilimele.) Cum spuneam, victime ale unor anume credințe și reacții sociale, părinții subscriu adesea, secundar celui descris mai sus, modelului: „nimic nu poate fi în neregulă cu mine, nu am pățit eu asemenea rușine niciodată”. Și atunci devine foarte greu să explici și să demontezi atât de multe și de puternice temeri cum ar fi cele date de nevoia de a fi considerați fundamental buni și totodată funcționali de către ceilalți, chiar când nimeni nu credea contrariul!, să lămurești că, deși un părinte poate fi într-o mare măsură cauza problemelor copilului său, aceasta nu e în mod necesar urmarea purtării sale vinovate, nici semnul care indică fără echivoc că nu-și iubește fiul sau fiica. Este doar, cel mai probabil, urmarea firească a unui lanț cauzal care duce la educația primită de la părinți și din mediul social inițial, la educația primită de părinții părinților de la părinții lor și mediu ș.am.d. .

Cel mai important copil din viața unui părinte este copilul care a fost, așa aș spune.

Acum, după ce am stabilit că e mai eficient să ne concentrăm asupra relației decât asupra uneia din părți, pot face o mică listă cu acele disfuncții despre cred că sunt cel mai des întâlnite în relația dintre părinți și copii.

  • Nerespectarea limitelor. În prima perioadă de după naștere noul născut nu știe, nu face diferența dintre mamă și sine însuși, trăind această etapă de simbioză ca pe o stare de echilibru și fericire deplină. Imediat ce copilul se naște, mama sau ambii părinți, pot reitera această trăire greu repetabilă în relație cu noul lor născut. A trăi momente în care ești una cu celălalt, în care nu se mai știe și nici nu mai are importanță unde te termini tu și unde începe el, poate acționa ca un drog. Copilul crește, are nevoie să se desprindă de părinți, acționează în acest sens, dar nu i se dă voie. Intruziunea în spațiul personal al copilului, incapacitatea de a realiza că separarea e demult finalizată, uneori când acesta se află chiar la vârsta adultă, se datorează acestui fel de iubire întârziată care reclamă o urgentă actualizare.
  • Momentele de ruptură. Grijile cotidiene, relațiile mai corozive cu diverse persoane din viața părintelui, supărările, furiile, oboseala, problemele din propria copilărie și altele pot face o fiară și din cel mai bun tată sau cea mai bună mamă. Și se poate ca în momente cu o încărcătură mai mare să uite că nu copilul e vinovat, ci cu totul altcineva, sau altceva, și să facă gesturi ori să spună lucruri care nu vor fi uitate niciodată. Pot avea loc scene de mare gravitate, se produc traume despre care, dacă nu se vorbește spre a se ajunge la o împăcare cât mai repede, pricinuiesc rupturi cu urmări ireversibile în relația părinte-copil. Din fericire, în astfel de momente foarte distructive tot se mai poate face ceva: a recunoaște că ați greșit și a vă cere iertare, a discuta despre ce s-a întâmplat și de ce, nu e nici pe departe dăunător autorității parentale, ci sunt singurele gesturi care mai pot repara ceva.
  • Demonstrativitatea, minciuna, violența. Părintele nu trebuie, desigur, să observe doar sănătatea și confortul copilului, ci mai ales pe ale sale. Am un motiv bine întemeiat să o spun. Ajungem adulți și părinți ceea ce ar putea presupune că deja suntem exemple de urmat de către copiii noștri. Dar copiii care am fost, cu educația mai mult sau mai puțin adecvată nouă pe care am primit-o, nu a făcut poate, din noi înșine tocmai adulții ideali. În nenumărate situații fiecare părinte se simte obligat în rolul său de părinte, răspunzător de educația copilului. Astfel, adesea consideră necesar să arate că este exemplar, ireproșabil el însuși, chiar să îi ceară copilului să fie și el conform acestui fals standard, sau alteori să îi dea explicații neadevărate, ori să reacționeze instantaneu dar de aceea violent câteodată, și să le facă pe toate cu scopul declarat de a ajuta unei bune creșteri. Dar toate aceste jocuri de rol au un iz atât de artificial, iar copilul sau deja tânărul adolescent simte cu asemenea precizie că nu sunteți chiar dumneavoastră acela, ci doar o mască rău turnată, încât, în loc de a-l învăța ceva, veți reuși să îl îndepărtați din ce în ce mai mult, ba chiar să-l faceți să aibă reacția inversă, ca un mod de a vă denunța falsul. A avea însă o reacție sinceră explicând ceea ce simțiți cu adevărat, nu ce presupuneți că ar trebui să creadă copilul că simțiți, a recunoaște un punct vulnerabil pe care oricum nu-l puteți ascunde de un ochi ager, sunt moduri mai umane și mai acceptabile de a transmite o cerință educațională și cu siguranță au mai mari șanse de a-și atinge scopul.
  • Folosirea copilului pentru vindecarea propriilor răni. Relația părinte-copil nu este una de egalitate și nici binele făcut reciproc nu e simetric, cum ar fi într-o realție de cuplu. Ceea ce se dă de ambele părți, sunt lucruri cu totul diferite. Am auzit recent în metrou un dialog – mai mult monolog – al unei mame cu fiul său de vreo șase-șapte ani. Îi povestea tot ce are de gând să facă în ziua respectivă la serviciu și după, tot ce a făcut recent și uitase să-i spună; reieșea că el este (sau ar trebui să fie, căci mă îndoiesc să fi putut așa ceva un copil de vârsta lui) la curent cu toate relațiile și sarcinile ei de serviciu, toate treburile organizatorice și gospodărești, toate relațiile personale și starea lor din – cred – întreg anturajul ei. La un moment dat copilul, desfigurat de plictiseală, întreabă stins: „mama, pot să mă joc la iPhone?” S-a putut juca numai după ce și-a încasat reproșurile că nu e destul de interesat de discuția cu propria sa mamă! M-am gândit la ea mai apoi, am înțeles-o cumva, e o mamă singură, poate tot ce are este acest copil și poate nu are pe nimeni altcineva destul de apropiat. Așa că a găsit această soluție, mințindu-se pe sine că este „apropiată” de fiul său. Dar el e doar un copil cu preocupările și puterea de înțelegere ale unui copil. Nu va putea să suplinească soțul lipsă de lângă mama lui, căci în realitate doar un bărbat matur era în măsură să poarte o asemena discuție. Și dacă totuși e obligat să o facă, indiferent că asta înseamnă „numai” să o asculte zilnic înșirându-și problemele, va plăti un preț în dezvoltarea lui pentru asta. Mai cunosc un exemplu de vindecare a rănilor părintelui, de data aceasta prin reușitele copilului. Copiii trebuie să fie perfecți ca să putem fi mândri de ei, iar prin ei, de noi înșine. (Iată un bun exemplu de ștergere a limitelor.) Critica nesfârșită, compulsivă a fiecărui detaliu care nu a fost săvârșit la înălțimea cerută, poate fi cu ușurință distructivă. E drept, critica poate fi utilă și constructivă dar numai în limite foarte strânse: doar dacă se găsește un bun echilibru între aprecieri pozitive, încurajări, sprijin, pe de o parte, și critici obiective, care vizează o problemă și oferă o soluție, pe de altă parte. Părinții care au fost copii la timpul lor, nu au fost copii perfecți și nici nu ar fi putut fi. Nici copiii lor nu pot fi perfecți. Carierele profesionale ale părinților nu au urmat din motive uneori tragice, cursul pe care l-ar fi dorit ei. Dar un asemenea fapt trist nu face din copii instrumentele compensării acestei neîmpliniri. Copiii au viețile și succesele lor iar părinții au sau nu, altele. Reușitele aparțin fiecăruia și nu sunt transmisibile. La fel – rolurile nu pot fi schimbate ori cumulate. Onest față de sine însuși, un părinte ideal va ști să aprecieze care din cerințele sale către copii sunt realiste, și care vin să compenseze o lipsă de care nu copiii sunt responsabili și care comportă cerințe pe care nu ei, copiii, le pot împlini.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s