Familia nu este suma membrilor ei

Psychologies, ian. 2019

Ce înseamnă terapia de familie și cum vezi că are ea impact în contextul tratării unui individ?

Premisa de bază a terapiei de familie este că familia este contextul creșterii, dar și al problemelor umane. Fiecare din noi provine dintr-o familie și își întemeiază una la maturitate, ambele fiind mai mult sau mai puțin tipice. Suntem ființe sociale și tot ce formează mediul în care trăim, bun sau rău, ne influențează. Terapia de familie este rezultatul acelei intuiții pe care terapeuții au avut-o la începuturile ei, în anii ‘40, potrivit căreia ai putea ajuta mai degrabă un pacient al cărui context de viață îl poți observa, decât să încerci să îl reconstitui. S-a consumat mult talent terapeutic și multă inteligență pentru a descoperi, cerceta și valida tehnici și concepte terapeutice care acoperă tot acest întreg univers: rețelele de interacțiuni dintre membrii familiei și comportamentele aferente, structura ei, cu rețele de influență și ierarhii de putere, valorile și moștenirile culturale, poveștile de viață ale familiei și ale familiei extinse, interpretările personale, reactivitatea emoțională și experiențele fiecăruia dintre membri.

Cel mai sigur mod de a stabili eficiența terapiei este să urmărim în ce fel motivul pentru care s-a recurs la terapie persistă, dacă a slăbit în intensitate sau a dispărut și să ne asigurăm că el nu reapare. Dacă unul dintre membrii familiei este considerat problema pentru care se ajunge în terapie, ceea ce se și întâmplă deseori, atunci acest membru devine „simptomul” familiei și vindecarea „simptomului” devine vindecarea familiei. Un exemplu simplu ar fi un copil care poate fi adus în terapie pentru că este agresiv, dar sursa agresivității lui (sau una din aceste surse) poate fi descoperită când copilul începe să se comporte agresiv exact în momentul în care părinții încep să se certe. Atunci comportamentul lui poate fi observat de către terapeut, pus în legătură cu cearta părinților, iar părinții pot fi ajutați să înțeleagă cum copilul lor își dorește atât de mult ca ei să nu se mai certe, încât ia asupra sa comportamentul agresiv al întregului care este familia. Când părinții vor înțelege cu ajutorul terapeutului ce declanșează comportamentul nedorit al copilului, vor putea să-și asume influența pe care o pot avea asupra lui și să-și însușească soluțiile care se potrivesc cel mai bine în cazul lor.

Ca orice sistem, familia are proprietăți emergente adică întregul este mai mare decât suma părților. Familia nu este suma membrilor ei, ci mai mult decât atât și puțin altceva. Cele două mari categorii de proprietăți ale acestui sistem sunt de două feluri: structură (aceasta include granițe, subsisteme, triunghiuri) și proces (comunicarea disfuncțională, reactivitatea emoțională).  Conceptul central, când vorbim de proces, este circularitatea.

Ce înseamnă toate acestea? Putem spune că structura include membrii familiei cu legăturile dintre ei, mai strânse sau mai slabe, ierarhiile, felul cum se raportează unii la ceilalți, rolul pe care îl joacă fiecare în sistemul numit familie (cine e responsabil cu finanțele familiei, cine face regulile, cine le încalcă, cine e protectorul, cine trâmbița, etc.). Procesul este ceea ce are loc în interiorul acestor structuri: felul cum își transmit emoțiile unii față de ceilalți – activ sau pasiv, deschis sau defensiv, cooperant sau competitiv, intens sau mai voalat, politicos sau nu, etc. . Circularitatea ține de felul cum vina poposește pe capul unuia sau al celuilalt și de nevoia ca terapeutul să întrerupă acest ciclu nesfârșit și să mute accentul de pe discuția asupra responsabilității și vinei, pe căutarea soluției.

Scopul terapiei este să găsească modalitatea prin care să sprijine și să îndrume familia spre soluții. „Terapeutul protejează membrii familiei așa încât să se simtă în siguranță pentru a se confrunta cu conflictele lor, să poată explora situațiile cele mai înspăimâtătoare și a experimenta noi modalități de interacțiune. […] În loc de a fi recrutat pentru a îmblânzi un copil anxios sau a reconforta o soție depresivă, el poate da înapoi părinților sau partenerului responsabilitatea și poate să-I încurajeze să devină mai puțin defensivi, mai empatici și mai suportivi.” (Michael P. Nichols)

 

Ce rol are familia în declanșarea și apoi în tratarea problemei?

Orice specialist care are de-a face cu oamenii, dar și cu familiile lor, poate confirma cât de mult familia întregește imaginea individului. Profesorul va vedea în altă lumină elevul problemă după ce i-a întâlnit pe părinți, medicul care are în față un bolnav știe spontan în ce măsură familia poate lămuri simptomele și orice preot știe că nu-și cunoaște enoriașii din confesiuni, ci atunci când intră în casele lor.

Îmi este greu să răspund direct la o întrebare pusă tranșant. Să vorbim despre rolul familiei în declanșarea problemei expune întreaga familie la o învinovățire colectivă pentru situația în care se află unul din membrii ei, pentru schimbarea de conjunctură care a avut loc și care le face viața grea tuturor. Este ca și cum am crede că oamenii intră de bună-voie și din vina lor în situațiile care le îngreunează viața. Ar fi nedrept să susținem sau măcar să sugerăm așa ceva. Iar asta nu s-ar întâmpla din intenția noastră, ci pentru că sensibilitatea oamenilor la orice ar putea sugera culpabilizarea lor este mult crescută. Și nici aceasta nu se întâmplă fără un motiv bine întemeiat: privind la problemele altei familii, probleme pe care nu ne dorim să le întâmpinăm la rândul nostru, resimțim o ușurare când explicăm problemele altora prin vina lor, o vină pe care noi nu o avem, deci nouă nu ni se poate întâmpla. Realitatea este că și nouă ni se poate întâmpla. Această plasare comodă a culpei se răsfrânge și se adaugă greutății pe care familia deja o are de înfruntat. Deci nu doar familia are un rol în declanșarea problemei, ci și societatea are un de rol în fața familiei, acela de a se proteja pe sine prin atribuirea greșită a cauzelor și neimplicare emoțională.

Așa cum individul nu este o entitate izolată care evoluează și se schimbă prin sine însuși, nici famila nu este cu totul izolată și responsabilă prin sine însăși de confruntările în care este implicată. Pe de altă parte, terapeuții de familie au observat cum familiile sau cuplurile vin în terapie așteptând ca ceilalți să se schimbe în favoarea lor. Este sarcina terapeutului să atragă atenția asupra acestei circularități și să mute preocuparea față de evoluția și comportamentul celuilalt, la sine, la interpretările și modurile de acțiune proprii. Pentru că nu ne putem schimba decât pe noi, pentru că a încerca să-i schimbăm pe ceilalți e o acțiune sortită eșecului, e în favoarea noastră să ne concentrăm asupra nevoii noastre de a fi distincți de ceilalți, independenți, dar, în același timp, și împreună, conectați la familie. Schimbarea unuia dintre membrii familiei va atrage schimbarea altora.

Studiind familiile în întregul lor, terapeuții au observat că oamenii evită să se dezvăluie, să analizeze și în general să facă acei pași fără de care nu putem vorbi de o relație terapeutică, din teama de a nu fi învinovățiți sau devalorizați. Chiar dacă este nejustificată, teama există. Dar, din perspectiva terapeutului, oamenii nu apar ca normali și anormali, buni și răi, pozitivi și negativi. Ei vin dintr-o istorie de viață, o istorie de familie, au moșteniri genetice și adesea chiar frații pare că au primit fiecare o altă educație, un context social, unul istoric, fac parte dintr-o cultură a familiei, apoi dintr-una a păturii sociale din fac parte, iar peste toate acestea oamenii au o viață  interioară, interpretări ale sensului vieții și alegeri proprii. Când intri în detalii, nu mai ești la fel de ușor tentat să simplifici și să tragi concluzii. Când spunem terapie de familie, nu avem în vedere doar familia așa cum inițial s-a crezut, ci sfere mai largi cum ar fi societatea, cultura din care provenim, istoria la care ne raportăm. Toate acestea influențează, educă și generează schimbări. Cum nici lumea în care trăim, și nici noi nu suntem perfecți, din toate aceste influențe și interacțiuni mai apar și probleme. Individul se poate reformula pe sine, poate să se schimbe până la a deveni destul de puternic și de maleabil încât să facă față tuturor încercărilor. Dar uneori el e doar un copil și nu are puterea de a depăși mediul din care face parte, așa că familia l-ar ajuta dacă ar face un efort de adaptare la nevoile lui, alteori este un adult strâns legat de partenerul de cuplu și ar fi recomandat ca schimbarea să vină din partea amândurora împreună.