Rușinea nu e rea – ceva în plus

Am scris un articol despre rușine fără mă gândi cât de delicat, bogat în înțelesuri și greu de supus e un astfel de subiect. Când Erik H. Erikson spunea că rușinea este insuficient studiată, fiind prea ușor asimilată vinovăției (în 1963) spunea ceva ce nu cred să-și fi pierdut din actualitate. El definea sentimentul primar al rușinii copilului mic, în relație cu senzația de a fi privit, expus privirii celorlalți. Copilul care a început să conștientizeze că este astfel expus înțelege că e vulnerabil și își ascunde fața, sau se ascunde în spatele mamei. Această lămurire mi-a fost foarte bine-venită pentru cele ce vreau să completez la articolul anterior pe tema rușinii.
Pe măsură ce regulile, interdicțiile sau valorile sunt înțelese și asimilate, apare gândul de a putea fi rănit sau respins împreună cu acele impulsuri ce induc vinovăția și sentimentul de inadecvare. Nu sunt bun, nu sunt potrivit aici, nu sunt inteligent, nu știu nimic, arăt mizerabil, nu sunt în stare să fac ce ar trebui, precis am greșit ceva, sigur voi rata, și apoi: nu voi mai fi iubit, apreciat, dorit – sunt genul de gânduri pe care fiecare din noi le cunoaștem, așa sau în alte forme mai complicate. Copilul are această pornire naturală de a se proteja, fiind în același timp conform cerințelor, apreciat, primit printre ceilalți. Iar educația pe care o primim face uz de rușine, altfel spus părinții și educatorii profită de pe urma ei ca să obțină un fiu sau elev ascultător și bine crescut. Scopul este atins, se evită cu succes pedeapsa fizică, și am putea spune că este bine așa. Doar că experiențele primare (cele din primii ani de viață) pe care le avem nu produc doar un fel de învățare conștient și controlabil, ci mai aduc și ceea ce se numește amprentare (imprinting). Creierul învață fără a ne da de știre și nouă, ba mai mult, transmite semnale foarte puternice de atracție, respingere, alarmă în funcție de experiențele avute, semnale cărora nu le știm sursa dar facem eforturi disproporționate față de situație ca să le dăm curs, ori pur și simplu ca să le facem față. Nu e greu să ne dăm seama ce va decurge de aici. Dacă rușinea pentru a fi făcut greșeli ce pot fi examinate rațional și imediat, este un impuls sănătos care ne aduce la o conduită optimă, rușinea ale cărei surse scapă conștientizării, aceea care trezește sentimente dureroase legate de lucruri pe care le-am uitat, produce furtuni incontrolabile. O redresare după pagubele aduse de un astfel de taifun este foarte anevoioasă și cel mai adesea putem spune că existau căi mai bune de a găsi optimizarea la care am ajuns în cele din urmă.
Așadar, nu e rea rușinea dar e bine să păstrăm o bună înțelegere a pierderilor ce pot veni odată cu ea. Ceea ce îi învățăm pe copii că e bine sau rău, trebuie să aibă sens, semnificație și o structură coerentă care să poată fi integrate fără a deforma. Copiii trec adesea prin experiențe dureroase care sunt amprentate ca atare pentru totdeauna pentru că adulții, prinși cu ale lor, nu îi ajută să le exprime așa încât ele să capete sens prin experiența celor mai mari și mai știutori, devenind nu traume, ci surse de învățare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s