Am avut privilegiul și bucuria de a oferi un interviu pentru revista Psychologies, numărul apărut în ianuarie 2016. Îl public mai jos împreună cu adăugirile pe care le-am scris cu litere cursive, adăugiri pe care le-am găsit necesare după ce interviul a apărut.
Cum să ne ridicăm singuri de la pământ
Cu ce depresii vin românii la dvs. în cabinet?
Aș spune că depresia ia forme aparent foarte diverse. La o privire mai atentă, însă, vedem ușor că ele converg spre ceva comun: depresia slăbește însăși vitalitatea noastră, centrul nostru vital, izvorul care ne dă forța de a depăși greutățile indiferent că schimbarea manifestă este legată de nervozitate, iritabilitate sau apatie, de oboseală inexplicabilă, prea multe gânduri pesimiste, sentimente de inutilitate, dificultatea sau chiar imposibilitatea de a se concentra, o stare de „rău” greu de definit sau de alte simptome. Partea lor comună ține de scăderea energiei vitale, a ceea ce numim „cheful de viață”, ca și cum ne-a secat fântâna bucuriei.
Asta despre simptome, despre ce se vede și atrage atenția, ca un semnal de alarmă. Cauzele depresiei, însă, atunci când nu sunt evidente, se descoperă mai apoi, uneori chiar mai greu decât ne așteptăm. O cauză mai des întâlnită și care poate fi ușor declarată, nu trebuie depistată, este starea de doliu, adică de pierdere a cuiva drag sau a ceva, orice, de care eram legați. Poate fi nu doar moartea cuiva apropiat, ci și o relație, un animal drag ori, să zicem, demolarea casei părintești. Se poate intra în depresie din cauza consumului anumitor substanțe (fie că sunt prescrise de medic sau nu) sau a unei condiții medicale aflată în relație directă cu apariția depresiei cum ar fi hipotiroidia. Aceasta nu înseamnă că nu e necesară psihoterapia și ne putem limita la tratamentul medicamentos prescris de medic. Depresia vine și ca urmare a unor dificultăți ce vin din afară și par imposibil de depășit: în familie, la serviciu sau legat de neîmplinirea unor nevoi vitale. Aici poate fi vorba de locuință, de finanțele strict necesare, de neputința în fața iminenței unui pericol sau a urmărilor unui dezastru de orice natură ar fi el (natural, economic, emoțional) sau de singurătate. Am lăsat ultima cea mai dificilă și care pare cel mai greu de înțeles de către cei din jur, ba chiar și de aceia care sunt în suferință: depresia dată de acele misterioase cauze lăuntrice, cea care parcă ar veni de niciunde și pare fără capăt. E o stare de rău care nu e fizic, despre care nu se poate spune decât că este și e tot atât de insuportabilă pe cât e de greu de depășit. E genul de depresie despre care cel suferind preferă să nu vorbească. Se rușinează ca și cum ar putea fi privit ca un bolnav închipuit – ceea ce nu e departe de adevăr, e greu de înțeles și cei din jur sunt tentați a crede astfe – sau crede că, oricum, nimic și nimeni nu poate face ceva pentru el. Asta când el este cel care are mai mare nevoie de ajutor specializat decât oricine altcineva. E trist, dar așa se întâmplă: oamenii se rușinează să ceară ajutor de la psihoterapeut sau, mai rău, nici nu știu că ar putea cere.
Nu știu dacă ține de specificul nostru românesc, dar eu observ tendința aproape unanimă a oamenilor de a se diagnostica singuri, ori cu tulburări pe care, desigur, nu le au ori de a-și neglija afectele când ar trebui să le ia mult mai în serios. Mă gândesc la situații când simptomele evidente sunt negate sau există pornirea de a le explica în orice alt fel, numai drept ceea ce sunt, nu, dar și la cazuri când, dimpotrivă, auto-diagnosticul e mai sumbru decât realitatea. De exemplu, nu vorbim de depresie în situația de doliu care nu a depășit o perioadă rezonabilă. Când ai pierdut pe cineva drag, doliul trebuie trăit fără a-i tulbura pe cei aflați în suferință cu îndemnuri de a depăși, de a trece peste toate și a-și relua cât mai repede activitatea obișnuită. E ușor pentru cei din afară să recurgă la îndemnuri spre revenire la normal, dar când te afli în doliu după cineva drag, nu de așa ceva ai nevoie, ci de a vorbi despre cel pierdut, a te reculege și a consuma durerea provocată de piederea grea suferită.
Care sunt tehnicile lor de supraviețuire pe care încercați împreună să le perfecționați, să le faceți și mai puternice?
Mă bucur pentru acest „lor”. Tehnicile lor. Mă feresc să consider omul ca un agregat care poate fi abordat după un STAS. Fiecare om este un fel de sistem unic, ca un univers mai mic, având puterea de a-și descoperi propriile resurse și propriile moduri de lucru cu ele. Înclin să cred că aceste mici descoperiri ale fiecăruia despre sine sunt mai valoroase decât, poate, aceleași soluții, luate de-a gata.
De pildă, poate uneori uităm ce multe puteam face odată, ne limităm la cele câteva abilități de care avem nevoie zilnic, cele cerute de rutina cotidiană. A aduce în prezent și a folosi din nou o tehnică uitată, din vremea când lumea ne apărea în culori mai vii, poate revigora plăcerea, amuzamentul, satisfacția de atunci. Sau a ne reaminti care sunt punctele noastre forte, la ce suntem cu adevărat buni, atunci când avem tendința de a crede opusul, a ne relaxa pentru puțin când nu avem răgaz, a râde, a nu ne lua prea în serios pe noi înșine, sunt câteva soluții pe termen scurt pentru a înșela momentele grele. Dar, oare, suntem obligați să ne limităm pentru totdeauna la a supraviețui?
Care credeți dvs că sunt cele mai importante elemente în viață care ne pot ține pe …linia de plutire?
Respectarea complexității noastre ca ființe vii, inteligente și conștiente. Mi se pare de necrezut cât de mari ne naștem și cât de mărunți ajungem la maturitate. E de înțeles că vorbim de o infinitate de posibilități care devin devin specifice de la un om la altul. E vorba de a înțelege la un alt nivel ceea ce neglijăm doar pentru că, zicem noi, viața ne obligă. Viața ne și obligă, dar nu o dată, ne dă și de ales. Șansele vin – și se pierd sau se prind.
Care sunt lucrurile care nu ne țin, dar credem in mod eronat, ca sunt esențiale (bani, faima…)?
Da, înșelătoria aceasta că lucruri din afara noastră ne vor schimba radical viețile prin simpla lor apariție. Dacă aș avea bani, dacă aș ajunge CEO, dacă aș avea un copil, o casă, o relație ideală, aș fi fericit. Ele aduc un plus, dar nu creează o stare de permanență, ci doar una foarte puțin durabilă dacă încetăm de a ne mai cere nouă înșine să facem ceva pentru fericire. Cineva profund nefericit nu va obține fericirea din nimic exterior. Va obține o mică satisfacție, poate. Fericirea nu e în tine, dar sursa ei – da. Odată găsit acest sâmbure al fericirii, lucrurile se schimbă și cu ceea ce vine din afară.
Apoi mai e ceva ce ține de educația uzuală a secolului nostru. Îndemnul de a face performanță e unul cât se poate de benefic. Copiii sunt învățați să concureze și să câștige, să fie competitivi, să lupte, să fie puternici, etc., ați înțeles ideea. Dar în partea cealaltă a balanței (și aici continuu răspunsul la întrebarea anterioară) stă atenția la ce simt ei, la ce primesc din jur, bun sau rău, și la obișnuința de a împărtăși cuiva apropiat. Copiii încearcă să spună ce au simțit, cum le era, dar această pornire nu e încurajată și se pierde. Ei bine, trebuie reînvățată, indiferent când, oricare ar fi vârsta la care o facem.
Ce lecturi recomandați pentru un plus de optimism?
Nu știu, ultima mea lectură în acest scop e „Aventurile lui Huckleberry Finn”. Nu cred că pot face o listă care să ajute pe toată lumea. Sunt acele lumi în care ne simțim bine să evadăm, unde ne putem întoarce oricând doar reluând lectura. Sau putem găsi alte surse, alte cărți. În general, nu încurajez lecturile pseudoștiințifice. Mă refer la cărțile de popularizare, de exemplu – că ne este mai aproape – de explicare „pe înțelesul tuturor” și „pe scurt”, cât mai pe scurt – căci nu avem timp, nu-i așa? – a unor foarte complexe precepte psihologice. Știu cu siguranță că prescurtarea și simplificarea nu mai pot duce la o înțelegere reală și nici nu ajută ca o cură psihoterapeutică la depășirea dificultăților vieții.
De n-ar fi un vis pierdut acest loc! Și dacă e vis, cine să te stingă, fântână de foc? 