Întâlnim tot timpul (cel puțin eu întâlnesc adesea) sau ne aflăm în situații în care ducem conflicte ce par a nu se sfârși niciodată. Ne certăm pretinzând apoi că n-am avut niciun conflict, am dialogat. Sau da, ne-am certat, dar n-a fost nimic. (Ați putea să nu vă amintiți faimoasa declarație „el m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanță, dar nu ne-am insultat”?) Sau conflictele acelea surde, care par a dura toată viața, fără a fi asumate vreodată, ca să poată fi soluționate. Sau, cel mai rău, conflictele recunoscute, dar care parcă rulează în gol, fără să aducă vreo schimbare vreodată, poate doar uzura și timpul de viață pierdut în ele.
Iată o pătrunzătoare descriere a anatomiei conflictului, făcută de Esther Perel într-un fel cum foarte rar întâlnim: în esență și, asemeni autoarei, foarte inteligent.
„Există conversații care intensifică conflictul sau potențialul lui, și există conversații care vor intensifica înțelegerea, potențial chiar soluția. E vorba de conversațiile care tind să se polarizeze, în care pentru tot ce spui tu, eu mă întorc cu ceea ce trebuie să spun eu, fără a lua deloc în considerare ceea ce tu tocmai ai spus. Știți ce se întâmplă.
Când oamenii nu se înțeleg, ei au, literalmente, capacitatea de ascultare de zece secunde din ceea ce trebuie să spună celălalt. Zece secunde, asta înseamnă trei propoziții. Din acel moment, ei sunt deja ocupați să-și conceapă contra-argumentul. Nu mai ascultă. Își pregătesc replica, riposta. Când ai genul acesta de conversație, se întâmplă așa: întâi că mă întorc constant înapoi la tine. Nu asimilez ceea ce am auzit de la tine deci aceasta nu va influența nimic din ceea ce spun. Așa că, în esență, tu spui același lucru, iar și iar, eu spun același lucru iar și iar, însă cele două nu se întâlnesc niciodată. Cu cât mai mult eu spun X, cu atât mai mult te fac să spui Y. E ca și cum eu sunt aceea care te face să spui acel lucru cu care, fundamental, nu ești de acord.
Eu vin cu așteptări legate de ceea ce cred eu că tu crezi, ce ai putea spune sau ce ai putea să vrei. Toate relațiile sunt colorate cu așteptări despre mine sau despre ceilalți. Așteptările mele influențează ceea ce văd sau aud în acel moment. Ele sunt un filtru, tot așa cum starea mea de spirit e un filtru. Noi în comunicare putem transmite celorlalți pentru că ei ne inspiră în toate lucrurile pe care le așteptăm de la ei, chiar și când este opusul a ceea ce vrem de fapt. Noi îi creăm pe ceilalți în relații și în comunicare. Nu e vorba doar despre cine sunt ei, ci și despre cine suntem noi. Acesta este unul din cele mai importante lucruri de înțeles despre relații și comunicare: cum oamenii, de fapt, se creează unul pe altul în contextul unei relații și de ce nu suntem aceeași persoană cu oameni diferiți. Pentru că acei oameni fac parte din ceea ce suntem.
Când suntem în relații conflictuale suntem deseori predispuși să facem atribuiri negative, ceea ce înseamnă că, dacă tu îmi vorbești într-un anumit fel, e pentru că ai un caracter rău sau o personalitate josnică. Dacă eu îți vorbesc ție într-un anumit fel, este pentru că am stat în trafic azi dimineață și pentru că am o zi proastă. Tu ești o persoană rea, eu mă aflu doar într-o circumstanță nefavorabilă. La tine, e vorba de esență, la mine – de context. Toate acestea vor întări conflictul. Ceea ce va crea potențialul pentru înțelegere este opusul. Este capacitatea mea de a-mi da seama ce spui, de a mă gândi la acest lucru, de a-l include în răspunsul meu așa încât să te fac să simți că tu contezi, că ceea ce spui contează, că primesc, că nu vorbești în vânt.
Ceea ce lipsește este abilitatea de a vedea că discursul este în întregime dictat de calitatea ascultării care se reflectă în întregime asupra noastră. Dacă vorbesc cu cineva care vorbește la telefon, mă voi exprima și voi avea o experiență a comunicării complet diferită decât dacă aș vorbi cuiva care mă privește în ochi, îmi strânge mâna, îmi spune „da, înțeleg”. Nu neapărat sunt de acord. Deci, când mă asculți, primul lucru pe care am nevoie să-l știu este că am atenția ta. Al doilea lucru pe care am nevoie să-l știu este că ai putea fi de acord că am un punct de vedere corect. Asta nu înseamnă că ești de acord, ci înseamnă că punctul meu de vedere are sens. Și poate chiar empatizezi cu punctul meu de vedere. Poți înțelege de ce gândesc sau simt sau experimentez lucrurile așa cum o fac. Aceasta se reflectă: confirmă, validează, induce empatia. Așa se întâmplă acolo unde are loc comunicarea profundă. Pentru că, în cele din urmă, dacă vorbesc cu tine și sfârșesc prin a mă simți încă și mai singură, atunci sunt, literalmente, într-o criză existențială. Nimic nu e mai rău decât să fii singur în prezența altcuiva.”
(sursa aici)
De n-ar fi un vis pierdut acest loc! Și dacă e vis, cine să te stingă, fântână de foc? 